Noi doi și 1000 de kilometri...
"Bună, mă numesc Beatrix, am 32 de ani și anul trecut am văzut pentru prima dată în viața mea marea, de atunci sunt dependentă de mare."
Cam așa m-aș prezenta eu, în cercul dependeților, dar nu anonimi, de mare. Provin dintr-o familie cu venituri modeste, astfel încât ai mei părinți, nu și-au permis concedii, iar de protector ce era tata nici prin tabere nu am avut acces. Așadar am ajuns la 31 de ani, visând la mare doar din pozele altora.
Anul trecut am încheiat o poveste de viață tristă și implicit a început noua mea viață așa că împreună cu soțul meu am decis că este timpul pentru noi doi. Am ales să mergem în prima noastră aventură. Primul nostru concediu, prima ieșire după 7 ani de căsnicie, în două cuvinte, luna de miere. Ne-am rezervat un sejur la un hotel din Mamaia și am pornit la drum. Am admirat cu entuziasmul unui copil fiecare părticică a țării noastre, voiam să pozez fiecare fir de iarbă pe care-l întâlneam și îmi părea mai verde decât acasă.
Drumul a fost lung și obositor, dar a meritat fiecare kilometru, admiram și pozam măreția munților, albastrul cerului, pregătirea naturii pentru o furtună în zona Transfăgărășanului, era un moment unic, măreț și înspăimântător, pentru un om căruia nu îi plac munții.
Momentul acela în care am văzut pentru prima dată marea, nu vi-l pot reda în cuvinte.
Albastrul infinit m-a cucerit pentru toată viața. Am plâns de bucurie când am păşit pentru prima dată pe nisipul fin de pe plajă. Era un vis, care a devenit realitate. Probabil cei care merg în fiecare an, nu înțeleg această senzație, însă e unică şi te umple de bucurie când ştii că ai realizat acest vis din forţe proprii.
Dacă tot am ajuns la mare, era musai necesar să vedem răsăritul, așadar ne-am trezit la ora 5 ne-am luat cafeaua și pe plajă.
Nu îmi venea să cred ce spectacol uimitor poate oferi natura. Lacrimi de bucurie se năvăleau pe obrazul meu și în același timp de tristețe pentru că nu puteam să împart aceste clipe unice şi cu părinții mei, știam că și tatăl meu și-ar dori să vadă marea, dar nu are cum, dar i-am documentat fiecare zi petrecută pe plajă.
Am promis că vom face tot posibilul să ajungem și anul acesta la mare.
Chiar dacă mi-ar plăcea să ajungem și în alte destinații, acum cât suntem încă doar noi doi, mă mulțumesc să mai văd marea. Pentru viitor mi-am notat însă aceste destinații romantice și ne-am propus măcar una dintre ele să o vizităm în viaţa aceasta.
Vara aceasta ne-am propus să facem mai multe opriri, să pornim din timp, să putem vizita ţara-n lung şi-n lat, noroc că am descoperit un itinerar perfect să vedem ce ne-a scăpat anul trecut.
Marea m-a cucerit, definitiv. Este un lucru atât de ciudat, părinții mei, sunt pasionați de munți, îmi spuneau mereu de concediile lor din tinereţe de la Brașov, eu sunt parcă din alt film, sunt pasionată de soare, apă, căldură. Mă înspăimântă gândul de munte, de rece, de frig, nu mă văd petrecând o vancaţă la munte. Chiar i-am întrebat mai în glumă mai în serios, a cui sunt eu oare? Concursul pentru a descoperi originile ADN-lui. ar fi răspunsul perfect.
Voi nu sunteți curioși de unde vi se trag rădăcinile? Eu mai am idei dinastea de se crucește toată familia când îmi aude teoriile, sigur aș leșina dacă s-ar adeveri că am dreptate :)
Așadar vă doresc tuturor vacanțe însorite, călătorii și amintiri multe!
P.S Poza aceasta am lipit-o pe perete în hol să o vedem în fiecare zi, să ne amintească faptul că soarele răsare în fiecare dimineaţă, iar fiecare zi este o nouă șansă pentru o aventură perfectă.
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2017!
Proba nr. 16
Cam așa m-aș prezenta eu, în cercul dependeților, dar nu anonimi, de mare. Provin dintr-o familie cu venituri modeste, astfel încât ai mei părinți, nu și-au permis concedii, iar de protector ce era tata nici prin tabere nu am avut acces. Așadar am ajuns la 31 de ani, visând la mare doar din pozele altora.
Anul trecut am încheiat o poveste de viață tristă și implicit a început noua mea viață așa că împreună cu soțul meu am decis că este timpul pentru noi doi. Am ales să mergem în prima noastră aventură. Primul nostru concediu, prima ieșire după 7 ani de căsnicie, în două cuvinte, luna de miere. Ne-am rezervat un sejur la un hotel din Mamaia și am pornit la drum. Am admirat cu entuziasmul unui copil fiecare părticică a țării noastre, voiam să pozez fiecare fir de iarbă pe care-l întâlneam și îmi părea mai verde decât acasă.
Drumul a fost lung și obositor, dar a meritat fiecare kilometru, admiram și pozam măreția munților, albastrul cerului, pregătirea naturii pentru o furtună în zona Transfăgărășanului, era un moment unic, măreț și înspăimântător, pentru un om căruia nu îi plac munții.
Momentul acela în care am văzut pentru prima dată marea, nu vi-l pot reda în cuvinte.
Dacă tot am ajuns la mare, era musai necesar să vedem răsăritul, așadar ne-am trezit la ora 5 ne-am luat cafeaua și pe plajă.
Nu îmi venea să cred ce spectacol uimitor poate oferi natura. Lacrimi de bucurie se năvăleau pe obrazul meu și în același timp de tristețe pentru că nu puteam să împart aceste clipe unice şi cu părinții mei, știam că și tatăl meu și-ar dori să vadă marea, dar nu are cum, dar i-am documentat fiecare zi petrecută pe plajă.
Am promis că vom face tot posibilul să ajungem și anul acesta la mare.
Chiar dacă mi-ar plăcea să ajungem și în alte destinații, acum cât suntem încă doar noi doi, mă mulțumesc să mai văd marea. Pentru viitor mi-am notat însă aceste destinații romantice și ne-am propus măcar una dintre ele să o vizităm în viaţa aceasta.
Vara aceasta ne-am propus să facem mai multe opriri, să pornim din timp, să putem vizita ţara-n lung şi-n lat, noroc că am descoperit un itinerar perfect să vedem ce ne-a scăpat anul trecut.
Marea m-a cucerit, definitiv. Este un lucru atât de ciudat, părinții mei, sunt pasionați de munți, îmi spuneau mereu de concediile lor din tinereţe de la Brașov, eu sunt parcă din alt film, sunt pasionată de soare, apă, căldură. Mă înspăimântă gândul de munte, de rece, de frig, nu mă văd petrecând o vancaţă la munte. Chiar i-am întrebat mai în glumă mai în serios, a cui sunt eu oare? Concursul pentru a descoperi originile ADN-lui. ar fi răspunsul perfect.
Voi nu sunteți curioși de unde vi se trag rădăcinile? Eu mai am idei dinastea de se crucește toată familia când îmi aude teoriile, sigur aș leșina dacă s-ar adeveri că am dreptate :)
Așadar vă doresc tuturor vacanțe însorite, călătorii și amintiri multe!
P.S Poza aceasta am lipit-o pe perete în hol să o vedem în fiecare zi, să ne amintească faptul că soarele răsare în fiecare dimineaţă, iar fiecare zi este o nouă șansă pentru o aventură perfectă.
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2017!
Proba nr. 16
Comentarii
Trimiteți un comentariu